10. Energia fulgerelor

Fiecare fulger degajă minim 500 de megajouli, adică destul cât să ţină aprins un bec de 100 de waţi timp de două luni, dar folosirea fulgerului pe post de resursă energetică este, deocamdată, imposibilă din punct de vedere tehnic
Fulgerul, un rezervor imens de energie inaccesibilă
Prin anul 1088, în timpul dinastiei Song, un om de ştiinţă chinez nota în jurnalul său ce s-a întâmplat cu o casă fulgerată în plin, în timpul unei furtuni. "Toţi au crezut că acea casă va arde până la pământ, dar n-a fost aşa. Zidurile, deşi erau de lemn, numai s-au afumat, iar obiectele lăcuite n-au păţit nimic.

În schimb, sabia stăpânului casei s-a topit complet". Era prima observaţie care nota limpede că unele materiale sunt mai bune conducătoare de electricitate decât altele.

Un fulger este descărcarea bruscă spre pământ a sarcinilor electrice care se acumulează la suprafaţa norilor. De cele mai multe ori, fulgerele apar în timpul furtunilor, când doi nori cu sarcini diferite ajung unul lângă altul, dar se pot produce şi din senin, în timpul erupţiei unui vulcan, de pildă.

Experienţa cu zmeul e fatală

La câteva săptămâni după experimentul lui Thomas-François Dalibard, desfăşurat în localitatea Marly-la-Ville, Benjamin Franklin a făcut publică o aşa-zisă experienţă similară, prin care, cu ajutorul unui zmeu înălţat în timpul furtunii, el ar fi reuşit să "captureze" un fulger, care a traversat sfoara umedă, "împrăştiind scântei peste tot".

Tom Tucker, unul dintre autorii care au scris despre viaţa savantului american, a notat că Franklin, deşi avea păreri corecte despre natura fulgerelor şi despre faptul că electricitatea "preferă" unele materiale, nu a efectuat totuşi celebra experinţă cu zmeul.

Din păcate, acest lucru s-a aflat mult mai târziu, iar povestea relatată de marele Benjamin, pe care a scris-o doar ca să le închidă gura detractorilor săi, a făcut între timp victime. Cel mai cunoscut dintre cei care au dorit să repete experienţa imaginată de Franklin a fost profesorul George Richmann, care a murit la Saint Petersburg, în Rusia, atingând sfoara zmeului pe care îl înălţase.

Întreaga Academie de Ştiinţe din oraş se adunase, într-o zi când se aştepta furtuna, pentru a asista la demonstraţie. Când fulgerele au început să cadă asupra oraşului, profesorul Richmann s-a apropiat de sfoara zmeului şi, chiar înainte să o atingă, un fulger globular, de mai mult de un metru diametru, l-a învăluit şi l-a ucis.

A murit pe loc, având numai o pată roşie pe frunte, în timp ce pantofii lui au explodat în zeci de bucăţi. Ce-i drept, şi Franklin a avut meritul lui, pentru că a reuşit să demonstreze că fulgerele sunt o descărcare de energie statică, dar acest progres a dat roade abia peste 150 de ani, când a apărut nevoia impetuoasă de a folosi energia electrică.

Abia după ce folosirea energiei electrice s-a generalizat, inginerii electrotehnişti au avut nevoie să înţeleagă toate manifestările electricităţii şi, între ele, influenţa pe care o pot avea fulgerele asupra liniilor de înaltă tensiune conta enorm în stabilirea unui procedeu de protecţie a acestora.

Cifrele spun totul

Un fulger călătoreşte cu viteza de 45 de kilometri pe secundă (ceea ce echivalează cu 160.000 de kilometri pe oră) şi dezvoltă o temperatură de 28.000 de grade Celsius, adică destul cât să topească orice fel de rocă şi să o transforme în sticlă instantaneu. În termeni uzuali, intensitatea curentului provocat de fulger are, în medie, 40 de kiloamperi, dar unele ajung chiar până la 120 de kiloamperi.

Energia unui astfel de fenomen e de cel puţin 500 de megajouli, adică destul cât să ţină aprins un bec de 100 de waţi timp de două luni. Dar acesta este doar cel mai mic fulger măsurat vreodată. Cercetătorii spun că diferenţa de potenţial creată de un fulger poate atinge un miliard de waţi, dacă acesta măsoară o lungime de 300 de metri, de pildă.

Din păcate, din cauza temperaturilor colosale care însoţesc această uluitoare energie, deocamdată nu există sisteme viabile şi fiabile de captare a fulgerelor pentru a produce energie electrică. Dar încercări se fac. Primele au vizat, mai ales în ultimii ani, captarea sursei fulgerelor, adică energia electrică a norilor. Cercetătorii spun că atunci când omenirea va putea folosi energia electrică (statică) ce se acumulează la suprafaţa norilor, oamenii vor scăpa definitiv de problemele legate de lipsa resurselor energetice.

Congo, cel mai fulgerat stat din lume

Observarea acestor fenomene naturale a scos la iveală faptul că nu în toate locurile de pe glob apar fulgere la fel de des. Astfel, în Statele Unite de pildă, cel mai fulgerat stat este Florida, pentru că, fiind peninsulă, este înconjurată din trei părţi de apele oceanului, amplasare care favorizează apariţia furtunilor şi, implicit, a fulgerelor.

Briza de la malul Oceanului Atlantic şi cea din Golful Mexic determină încărcarea statică a norilor (prin frecarea moleculelor de aer între ele) şi apoi norii se "ciocnesc" între ei chiar deasupra Floridei. Totuşi, nu acest stat american este cel mai fulgerat loc din lume. Recordul îl deţine Republica Democratică Congo.

În funcţie de sol, culoarea fulgerului se schimbă. Astfel, în Arizona, unde solul este uscat şi nisipos, aproape deşertic, iar norii sunt situaţi la 1.800-2.100 de metri altitudine, fulgerele sunt subţiri, lungi şi de culoare roşie. În Oklahoma, unde solul este argilos, iar norii se adună la 450-600 de metri altitudine, fulgerele sunt foarte "grose", scurte şi de culoare albastră.

Fulgere de la pământ spre cer

În ciuda faptului că ştiinţa avansează de mai bine de un secol cu paşi de uriaş, modul în care se încarcă norii cu energie statică este, deocamdată, subiect de dezbateri aprige între savanţi. Mai multe fenomene sunt considerate a fi "vinovate" de apariţia fulgerelor.

Pe primul loc se situează perturbaţiile atmosferice, precum umiditatea, vântul şi presiunea aerului, dar şi impactul pe care îl are "vântul solar" asupra atmosferei. Cercetătorii spun că atmosfera acumulează particulele încărcate cu energie ce vin dinspre Soare, dar modul în care electrizează ele suprafaţa norilor este, deocamdată, la nivel de teorii.

Un rol important se atribuie şi cantităţilor mari de gheaţă, care se acumulează în nori, întrucât prezenţa acelor de gheaţă ar putea "stimula" producerea fulgerelor, în sensul că ar determina separarea sarcinilor negative de cele pozitive, care migrează apoi pe suprafaţa norului şi se depărtează unele de altele, situându-se la extreme. Şi, pentru ca totul să devină şi mai complicat, s-a dovedit recent că şi vulcanii sau incendiile de pădure, care impregnează atmosfera cu praf sau fum, pot provoca acumularea de energie statică în norii situaţi în imediata vecinătate.

Cu un singur aspect sunt toţi savanţii de acord: norii încărcaţi electric induc în pământul peste care trec o sarcină electrică egală şi de sens contrar. "Electrizarea" suprafeţei solului face ca fulgerele să poată fi generate în mai multe feluri: de la nor la nor (când sunt încărcaţi cu sarcini diferite), de la nor la pământ sau, în mod surprinzător, chiar în sens invers, adică de la sol spre nori.

Acest tip de fulger se numeşte "pozitiv", pentru că norul care îl provoacă are sarcinile pozitive spre sol. În aceste cazuri, ce reprezintă numai 5% dintre toate fulgerele, suprafaţa solului este încărcată negativ şi, cum descărcarea se produce întotdeauna de la negativ spre pozitiv, fulgerul pleacă de la pământ spre nor.

Fulgerele globulare, descoperite de Tesla

Sunt descrise de cei care le-au văzut drept "bile luminoase, care plutesc prin aer", dar apar aproape exclusiv în timpul furtunilor, înainte de începerea ploii. Unele se mişcă repede, altele sunt lente, iar unele s-au dovedit chiar staţionare. Cam 30% din cele observate de cercetători au fost însoţite şi de zgomote, pocnituri şi sâsâituri.

Pot traversa ferestrele de sticlă şi pătrund în interiorul imobilelor, dar se disipă imediat, pocnind cu zgomot, chiar lângă ferestre. Inventatorul Nikola Tesla nota despre ele: "Fulgerele globulare pot fi determinate artificial.

Eu am reuşit să produc câteva aprinzând cărbune deasupra unei bobine". Totuşi, dincolo de descrieri, nimeni nu poate spune ceva precis despre fulgerele globulare, în afara faptului că au natură electrică. De cele mai multe ori au 20-30 de centimetri diametru, dar au fost înregistrate şi unele de mai mulţi metri în diametru. Cei care le văd se tem să le descrie, pentru că îşi imaginează că nu vor fi crezuţi. Cei mai curajoşi le-au considerat chiar extratereştri, mai ales pentru că îţi dau senzaţia că "se plimbă", de parcă ar avea inteligenţă proprie.

Majoritatea oamenilor fulgeraţi supravieţuiesc

Deşi e greu de crezut, având în vedere energiile colosale care se dezlănţuie în timpul unei descărcări electrice a norilor, 70% din oamenii fulgeraţi supravieţuiesc şi 30% nu prezintă niciun semn vizibil pe corp. De câţiva ani există o organizaţie internaţională a oamenilor fulgeraţi care au supravieţuit.

Aceştia se întâlnesc în fiecare an în Tennessee şi îşi povestesc unii altora experienţe incredibile petru alţi oameni. Sunt persoane care au fost fulgerate şi de câte zece ori, fiind un soi de "magneţi umani pentru fulgere", dar oficial este recunoscut recordul unui american din Florida, Tom Riverside, care a fost fulgerat de şapte ori, de fiecare dată cu martori.

Fulgerul lasă urme adânci

Dacă un fulger loveşte un copac, acesta este despicat sau ia foc, dar restul pădurii este rareori atinsă. Experienţa a dovedit că în cazul în care un fulger cade într-un grup de oameni, tot numai o persoană este fulgerată, restul grupului scăpând nevătămat. Cert este că cei care au avut ghinionul să fie fulgeraţi arareori sunt complet nevătămaţi.

Ei reclamă ulterior o serie de modificări, mai ales în domeniul percepţiilor sau sunt pur şi simplu paralizaţi fizic, rămânând cu sechele oribile în urma teribilului eveniment. Unii uită tot ce au ştiut până atunci (cam 23%), iar alţii îşi descoperă abilităţi paranormale incontestabile (cam 12%).

Şi fulgeraţii nu sunt rari deloc. De pildă în Statele Unite, unde companiile de asigurări ţin o evidenţă foarte strictă, cel puţin 600 de persoane sunt fulgerate în fiecare an şi pot dovedi acest lucru. La aceştia se adaugă, conform propriilor declaraţii încă cel puţin 200, care sunt credibili, pentru că povestesc că au fost fulgeraţi în zone unde au loc foarte des furtuni (pe plajele din Florida, de exemplu).

Martin Luther, cel mai cunoscut "fulgerat"

Evenimentul care i-a schimbat viaţa germanului ce avea să protesteze vehement faţă de practicile Bisericii Catolice s-a produs lângă localitatea Stotterheim, la 2 iulie 1505. Călugării luterani, care i-au scris ulterior biografia, au notat că Martin avea atunci 22 de ani şi tocmai terminase studiile de drept, la Universitatea din Erfurt. În ziua aceea se întorcea de la părinţi, unde fusese în vizită, şi a fost surprins de furtună în plin câmp, între satul Stotterheim şi oraşul Erfurt.

Călugării au notat că tânărul s-a rugat la Sfânta Ana să-l ferească de fulgere şi i-a promis că se va călugări dacă ea îl va ajuta. Fulgerul, ascultând dorinţa sfintei, a lovit chiar lângă Martin, iar el a fost atât de şocat de apropierea lui încât n-a mai îndrăznit să nu-şi ţină legământul.

Contemporanii laici ştiau însă altceva, după cum a notat chiar şi Inchiziţia luându-le mărturiile. Fulgerul l-a lovit în plin pe tânărul Luther, iar el a scăpat aparent nevătămat şi, din acel moment, a căpătat percepţii speciale. De altfel, e bine ştiut faptul că el singur spunea tuturor că Dumnezeu îi vorbeşte, ceea ce, în viziunea inchizitorilor era o trufie demonică, pentru că - după părerea lor - e evident că nimeni nu poate scăpa cu viaţă dacă a fost fulgerat.

După două săptămâni s-a călugărit

Martin a mers la Universitate, a dat o petrecere de despărţire şi pe 17 iulie 1505 a păşit peste pragul Mânăstirii Negre, din Erfurt, şi s-a călugărit. Acolo a rezistat în supunere numai până în anul 1517, când n-a mai rezistat şi s-a apucat să scrie "ce ştia el de la Dumnezeu". În total au fost 95 de reguli pentru creştini, pe care credincioşii le-au numit ulterior "teze".

La 34 de ani, călugărul Martin Luther a încălcat dogma bisericii şi a bătut pergamentul, în cuie, pe uşa bisericii din Wittenberg. A fost primul gest al Reformei, iar Biserica Catolică l-a primit ca pe o palmă peste figură. Gestul lui Luther, contestat de mulţi autori, este veridic pentru că, în epocă, toate deciziile oficiale se băteau în cuie în acelaşi loc. Cum pe 31 octombrie 1517, Martin a scris o scrisoare superiorilor săi în care le cerea să renunţe la vânzarea de indulgenţe, că Dumnezeu îi iartă pe oameni şi fără să le ceară bani, istoricii au plasat întâmplarea cu cele 95 de teze imediat după ce a fost pedepsit pentru "insolenţă".
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one